Maxim Gorki - Copilăria

Ziua 2 de scris ( 23 aprilie)

Fix a doua zi după ce mi-am propus să scriu zilnic și să mă apuc din nou de citit serios și de filmat pentru TikTok și Youtube, am terminat Copilăria de Gorki și m-am blocat pentru aproape două săptămâni. Nu am mai putut citi nimic, vorbi nimic. I got triggered, rău. Așa reading slump după ce am terminat o carte nu am mai încasat de multă multă vreme. Și nu pentru că a fost proastă și mi-a stricat cheful, ci din contră, a fost atât de bună și durerea din ea atât de vie încât m-a blocat de tot.

Să fie din cauză că subiectul, cum zice englezul, hit a bit too close to home, cu toată sărăcia, adulții imaturi, abuzurile, cu lipsa de milă pentru copilărie? Ceea ce nu am recunoscut din propria familie, am recunoscut măcar din vecini. N-am fost niciodată bătută acasă, ba chiar am fost iubită și protejată atât cât s-a putut. Dar am avut și eu bunici ranchiunoși, neamuri care au murit certate, părinți care s-au maturizat prea târziu, bullies la școală, copii cu care nu aveam voie să mă joc, sete de învățătură dar prea puțini bani de caiete. Dacă ai suferit vreun pic vreodată, sigur te identifici măcar cu un episod din acest volum. Și dacă te identifici cu mai multe, simpatiile mele. Îmi pare rău.

Cred, însă, că absolut toată lumea ar trebui să citească aceste nenorociri traumatice, ca să nu pierdem contactul cu realitatea. Ca să conștientizăm, în safe mode, din confortul locuințelor noastre mic burgheze cât de nasoală poate fi lumea fără protecții sociale de niciun fel, fără educație accesibilă, fără drepturi, la mila unei pături aristocratice superficiale, ruptă de realitate și duhnind a snobism.

Dacă citești Gorki, sau mai rău, ai trăit Gorki, dar încă mai crezi în sloganuri heirupiste de genul „pull yourself up by your bootstraps”, „happiness is a choice”, „Gândește pozitiv”, dacă vrei, poți”, „nu există nu pot, există nu vreau”, „asistații sociali sunt leneși”, „discriminare pozitivă”, „pomeni electorale”, „munca te innobileaza”, „daca muncesti mult, poti ajunge ce vrei”, atunci nu vreau să fim prieteni.

Dincolo de orientări politice, care să fim sinceri, la mulți dintre noi se opresc la o pojghiță fină și urât mirositoare de înțelegere superficială, e complet de neînțeles pentru mine, și nu de azi de ieri, lipsa completă de milă față de aproapele nostru. Daca apartii oricarei dintre religiile abrahamice, ți s-a poruncit să fii milostiv și să ajuți. La fel și dacă ești budist și mai departe nu mai merg ca să nu pornesc aici o dezbatere religioasă inutilă. Și dacă o carte sfântă nu e ceea ce te ghidează în viață, tot mai există moralitate, etică, empatie, o suită largă de experiențe posibile umane care ne îndeamnă la înțelegere și compasiune.

Dar mi se pare tot mai des că alegem să ne uităm mai degrabă la alții pentru a ne hotărî dacă suntem bine sau nu. Dacă celălalt are ceva ce eu nu am sau poate ceva ce eu nu pot, sigur a furat, mințit, înșelat, are pile etc. Pentru că alternativa e că eu nu am avut putere/ resurse/ noroc și asta e mai greu de acceptat, că problema e la mine, nu la el. Și mai grav, că „problema” s-ar putea chiar să fie ceva ce nu a fost niciodată în controlul meu, și că am fost pur și simplu lipsit de șanse din start. Pentru că nu se potrivește cu povestea frumoasă capitalistă că toată lumea poate. Numai să vrea.

De ce să nu acceptăm ideea că am fi avut nevoie de ajutor și nu l-am primit? Pentru că atunci același ajutor li se va cuveni și altora poate mai amărâți ca mine. Și dacă pe ei îi scoate statul din sărăcie, eu cum mai pot să mă simt superior apoi? În cine mai scuip eu ca să mă simt superior?

În fine, e a 3-a zi de Paști și am citit Gorki de curând și am băut un pahar de vin și am dat un pic cu mucii în fasole aici. Citiți și voi Gorki, vă rog, și uitați-vă bine în jur, dar mai ales înăuntru. Acolo ați apucat să faceți curățenie de Paști?